
Voleiul românesc este mult mai sărac. Sâmbătă, 2 noiembrie 2024, s-a înălțat la Ceruri unul dintre cei mai mari descoperitori și crescători de talente din volei din țară, unul dintre cei care a influențat în bine viața a sute de copii: domnul antrenor Daniel Droc!
Îmi este foarte greu să scriu la trecut despre domnul Droc, pentru că este unul dintre cei care, de fapt, sunt nemuritori. Pentru că învățămintele sale, stilul său de antrenament și amintirile vor dăinui în permanență în memoria tuturor celor care l-au cunoscut, fie ca sportivi, fie ca părinți, fie ca prieteni, fie ca rivali de moment, pentru că după meci, când vorbeai cu dânsul, orice urmă de adversitate dispărea. Pentru că nu știa să fie altfel decât un profesionist și om foarte bun.

Domnul Droc a fost primul antrenor de volei cu care am luat contact după revenirea, după ani, în acest sport minunat, așa că o să vă rog să-mi permiteți să vă povestesc câteva lucruri din experiența proprie cu dânsul.
Povestea începe în urmă cu 11 ani – era chiar luna noiembrie 2013 – atunci când l-am dus pe Tudor, fiul meu, pentru prima dată la volei, la Colegiul Tehnic Feroviar Mihai I. Era dimineață și dânsul era în sală, acolo unde a putut fi găsit timp de 50 de ani, fără întrerupere, lucrând cu grupele de minivolei și de speranțe. Pentru că aceasta a fost marea vocație a dânsului: să-i învețe tainele voleiului pe copii. Transforma un copilaș care nu știa nimic despre volei, decât că se joacă peste fileu și cu mâna, într-un campion. E cel mai greu lucru din lume, dar și cel mai frumos, dacă ești dăruit de Dumnezeu cu acest har. Iar domnul Droc era din plin hărăzit cu acest dar al omului care te făcea să iubești sportul chiar înainte de a-l descoperi în amănunt. De altfel, când vedea potențial într-un jucător, dar acesta poate că nu era atât de atras de volei, ci mai mult de ieșitul afară cu prietenii, făcea totul pentru a-l atrage spre sport. Cu discuții ca de la tată la fiu, cu ciocolată promisă ca premiu pentru un joc reușit sau cu diferite alte mici lucruri care îl făceau pe campionul de mâine să iubească și să aleagă voleiul.

Chiar de la început, i-a spus lui Tudor ceva ce nu voi uita niciodată: „Te aștept de mâine, dar să știi că aici, la CTF, facem performanță. Aici creștem campioni, iar ca să fii un campion trebuie să vii la cel puțin patru antrenamente pe săptămână plus un meci în weekend. Altfel, nimic nu este posibil și pierdem timpul degeaba”.
Odată „pactul” nescris încheiat, au urmat cei mai frumoși ani posibili. Cu antrenamente, cantonamente, deplasări la turnee de minivolei sau speranțe și, în luna mai 2017, adică în mai puțin de patru ani, echipa de speranțe antrenată de dânsul și de domnul Sorin Dragne a cucerit titlul de campioană națională. Cu Tudor căpitan. A fost primul titlu pentru CTF după o pauză de mai mulți ani, și cel care a deschis drumul spre o serie de succese extraordinare reușite de sportivii CTF Mihai I la toate nivelurile de vârstă.

De ce am povestit acest lucru? Pentru că este dovada vie a faptului că domnul Droc deținea rețeta creșterii campionilor. Așa cum eu am avut exemplul în casă, alți zeci, poate sute de copii crescuți de dânsul au urcat pe podium la turneele finale urmând același scenariu care poate părea simplu, dar nu e deloc: muncă, muncă și iar muncă.
Cred că nu există cineva dintre cei care ați trecut prin mâna dânsului să nu-și amintească de pregătirea fizică de după antrenamentul cu mingea: de alergările pe scările liceului, de abdomene, de genuflexiuni, de mersul piticului, de flotări sau de săriturile pe sau peste băncuța de gimnastică. De asemenea, cu toții vă amintiți, sigur, de tricourile pe care le storceați după antrenament de parcă abia le luaseți de la spălat, sau de activitățile din time-out-urile meciurilor de la minivolei sau speranțe: podul, abdomene sau sărituri ca mingea, „pentru a nu se pierde încălzirea”. Pentru unii păreau poate puțin ciudate, însă toate acestea făceau parte din acea rețetă a creșterii campionilor, o rețetă patentată de zeci de ani de domnul Droc. Și care a avut rezultate excepționale.

„Cupa Micilor Feroviari” organizată sâmbătă de sâmbătă va rămâne etern în memoria tuturor sportivilor săi
De asemenea, cred că nimeni dintre zecile de generații de sportivi care i-au trecut prin mână nu poate uita „Cupa Micilor Feroviari”, așa cum o botezase, organizată în fiecare sâmbătă dimineața, la CTF! De la ora 9.00 veneau jucători de la minivolei și speranțe, ba uneori treceau și cadeți pe acolo. Veneau băieți și fete pentru acele „meciuri” disputate pe jumătate de teren care se încheiau, de fiecare dată, cu premierea la care se împărțeau dulciurile sau băuturile aduse de fiecare copil. De asemenea, se ofereau și cupe simbolice și care în fiecare săptămână erau puse din nou la bătaie. Totul se încheia cu concluziile ANTRENORULUI, sfaturi care intrau în subconștient și care dezvoltau sportivii și oamenii de mâine.

Așa a format domnul Droc generații întregi de jucători, zeci dintre ei ajungând să evolueze în prima divizie și probabil că peste 20 sau 30 de-a lungul timpului în echipa națională a României! Nu o să vă spun numele lor pentru că sigur aș uita, nemeritat, pe cineva. Dar o să vă reamintesc că dânsul a fost cel care i-a pus mingea în mână celui mai important jucător din ultimele decenii, Bogdan Olteanu dar și că în actuala națională a României sunt cel puțin patru jucători care au trecut prin mâna lui: Claudiu Dumitru, Marian Bala, Filip Constantin și David Dinculescu. Iar în Divizia A1 masculină, foarte puține sunt echipele la care să nu evolueze măcar un jucător format de domnia sa.

În primăvară a aniversat 74 de ani de viață și 50 de ani de activitate ca antrenor, iar foștii și actualii sportivi i-au făcut o petrecere surpriză chiar în sala de volei
Absolvent al IEFS în 1973, Daniel Droc a aniversat în primăvară 50 de ani de activitate. De altfel, la finalul lunii aprilie, chiar când a împlinit 74 de ani de viață, dar și jumătate de secol de activitate în slujba voleiului românesc, foștii și actualii sportivi, în frunte cu Bogdan Olteanu, venit special pentru acest eveniment, i-au făcut o imensă bucurie, organizând o petrecere surpriză chiar în sala de antrenament, acolo unde, ca în fiecare sâmbătă, domnul Droc arbitra la „Cupa Micilor Feroviari”.

A fost cel mai bun prilej pentru exprimarea recunoștinței și respectului cuvenit celui care i-a făcut nu doar jucători, ci și oameni. Unii i-au călcat pe urme și nu e deloc o întâmplare că toți cei care sunt acum antrenori la CTF Mihai I i-au fost elevi la un moment dat. Ba chiar, din câte știu, și directorul liceului a făcut în copilărie volei cu domnul Droc! Este o moștenire ce nu poate fi egalată. Iar faptul că foștii jucători, deveniți părinți, poate unii chiar bunici, și-au adus copiii să învețe tainele voleiului tot cu domnul Droc, spune totul despre ce a însemnat dânsul pentru fiecare dintre cei cărora le-a modelat viețile și destinul.

Înzestrat cu un extraordinar simț al umorului, cu darul pedagogului, dar și al comunicatorului – mereu aveai ceva de învățat de la dânsul – domnul Droc a fost și un mare luptător. Nu a lăsat problemele medicale apărute parcă pentru a-i testa dragostea de volei și de viață, să-l împiedice să formeze noi generații, fiind prezent în competiții până în primăvară și cucerind ultima sa medalie pe 27 mai, atunci când echipa de minivolei a CTF Mihai I a terminat pe locul 3 în campionatul național masculin.

Aș putea scrie la nesfârșit despre domnul Droc, însă totul trebuie să aibă, din păcate, un final. Nu pot încheia, însă, altfel decât încheiam toate conversațiile pe care le aveam cu dânsul: „Nu o să am niciodată destule cuvinte pentru a vă mulțumi pentru tot ce ați făcut pentru Tudor!”
Drum lin printre îngeri, acolo unde, cu siguranță, vă este locul! Doamna Daniela, Dumnezeu să vă dea putere să treceți peste aceste momente și să știți că nu sunteți singură. Există sute de oameni care îl poartă și îl vor purta în inimile lor și amintirea dânsului va dăinui etern!

Bravo omule ! Eşti singurul care a făcut acest gest din lumea voleiului. Când citesc cum ruşii îşi venerează cu orice ocazie, la volei mă refer, toţi marii jucători şi antrenori cu diferite aniversări am un gest de recunoştinţă faţă de ei. La noi, ioc.